Realitate.

Poveste.
Praf, nori, lume grabita, copii injurand, batrani tot mai singuri. Iesi afara in fiecare zi, totul devine mai ciudat. Rabdare, bunatate, credinta, iubire… sunt cuvinte demult uitate si inlocuite cu graba, rautate, ura.Cum sa te uiti in jur si sa nu te intrebi „ Este viata mea? Aici am crescut? Aici obisnuiam sa stau sa ma uit la cer si sa numar stelele stiind ca si tu le privesti?”
Vis.
Sunetul vantului cand atingea firele delicate ale ierbii, cand iti suiera strengar sa infrunti frica fara sa iti fie teama, a disparut…Oh vantul…acea alinare placuta care iti spunea „Esti tanar!” a plecat odata cu timpul, a imbatranit si el.
Esti singur.
Inima sangereaza la fiecare amintire cand erai fericit, cand zambeai si nicio grija nu iti putea strica asta. Tanjesti dupa momentele cand te iubea, cand te saruta sau iti spunea povesti si te simteai neputincios si ridicol dar nu iti pasa pentru ca atunci, momentele pure nu se terminau si nimic nu era imposibil. Erai in siguranta in bratele celui caruia ii jurai iubire…acum cand totul s-a terminat nimic in mintea ta nu are linii precise, este un desen udat…un drum in care sfarsitul nu stii unde duce…esti ratacit in viata in care tu nu ii mai detii controlul, pierzandu-l odata cu increderea in iubire. Stai intre patru pereti nelinistit… vrei sa fugi sa alergi dar unde? Tot ce a ramas sunt blocuri parasite, masini lasate in strada, fum de tigara plutind in aer…
Ignoranta